Sâmbăta Dreptului Lazăr, anticiparea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos

„Veniți cei din pustii și din munți și din peșteri, adunați-vă ținând stâlpări împreună cu noi, ca să întâmpinăm pe Împăratul și Stăpânul!”

Sâmbătă 23 aprilie, creștinii ortodocși sărbătoresc una dintre cele mai mari minuni ale Domnului: învierea lui Lazăr, cel care era mort de patru zile.

Dincolo de comemorarea minunii relatate în Evanghelie, această sâmbătă are, în structura Triodului, o importanță aparte, marcând intrarea propriu-zisă în Săptămâna Sfintelor Pătimiri. Învierea lui Lazăr este, atât după imnografi, cât și după exegeți, simbolul învierii viitoare a întregului neam omenesc, simbolul învierii de obște.

Potrivit tradiției, în Țara Sfântă, în această sâmbătă se reîntorceau la mănăstiri monahii care petrecuseră cele 40 de zile de post în singurătatea deșertului. Încă din joia Săptămânii a VI-a troparele vorbesc de această revenire a asceților: „Veniți cei din pustii și din munți și din peșteri, adunați-vă ținând stâlpări împreună cu noi, ca să întâmpinăm pe Împăratul și Stăpânul!”

Lazăr era evreu de neam, din ceata fari­seilor, şi, după cum s-a găsit undeva, fiul fariseului Simon, de loc din satul Betania. Domnul nostru Iisus Hristos, pe când petre­cea pe pământ pentru mântuirea neamului nostru, S-a împrietenit cu el în astfel de împrejurări: Hristos venea adesea în casa lui Simon şi vorbea cu el mai cu seamă despre învierea morţilor.

Când s-au apropiat mântuitoarele Patimi, pentru că trebuia să încredinţeze lumea mai bine despre taina învierii, Iisus a înviat din morţi, pe când se afla dincolo de Iordan, mai întâi pe fiica lui Iair, iar apoi pe fiul văduvei. între timp Lazăr, prietenul Său, cuprins de o boală grea, a murit. Iisus însă, cu toate că nu era de faţă, a spus ucenicilor: «Lazăr, prietenul nostru, a adormit!». Iar după puţină vreme a adăugat: «Lazăr a murit!». Atunci a părăsit Iordanul şi a ple­cat în Betania ca să afle ştiri de Ia surorile lui. Betania este departe de Ierusalim ca la cincisprezece stadii.

Surorile lui Lazăr L-au întâmpinat şi I-au spus: «Doamne, dacă ai fi fost aicea, fratele nostru n-ar fi murit. Dar şi acum, dacă ai voi, îl înviezi, căci poţi!». Iisus a întrebat poporul: «Unde l-aţi pus?». Şi îndată toţi au pornit la mormânt. Când au ridicat piatra de pe mormânt, Maria a spus: «Doamne, miroase, căci este de patru zile în groapă!».

În urmă Iisus s-a rugat şi, vărsând la­crimi, a strigat cu voce mare: «Lazăre, ieşi afară!». Şi îndată a ieşit mortul; iar după ce a fost dezlegat, a plecat acasă.

Această negrăită minune a deşteptat invidia poporului evreu, care s-a înfuriat împotriva lui Iisus. Iisus s-a dat din nou la o parte şi a plecat de acolo. Arhiereii s-au gândit să-l omoare pe Lazăr, pentru că se alăturau mulţi de Hristos când îl vedeau pe Lazăr. Dar acesta, cunoscând gândurile lor, a fugit în insula Cipru şi a trăit acolo. Mai târziu a fost pus de Apostoli episcop al oraşului Chition. Vieţuind în curăţenie şi după voia lui Dumnezeu, a murit din nou după treizeci de ani de la învierea sa. A fost îngropat acolo, făcând multe minuni.

Se spune că Lazăr după învierea sa nu mânca altceva decât fructe. Se mai spune că Preacurata Maică a lui Dumnezeu i-a lucrat cu mâinile ei un omofor şi i l-a dăruit.

Preaînţeleptul împărat Leon, în urma unei arătări dumnezeieşti, a adus sfintele şi cinstitele lui moaşte în biserica din Constantinopol zidită de el în numele sfân­tului. Şi 1-a aşezat cu cinste şi cu multe podoabe cum se intră în biserică pe dreapta, lângă peretele sfântului altar. Se află încă şi acum acolo cinstitele lui moaşte şi răspân­desc mireasmă bine plăcută.

S-a rânduit ca să se prăznuiască în această zi învierea lui, pentru următoarea pricină: Sfinţii şi de Dumnezeu purtători Părinţii noştri, dar, mai bine spus, Sfinţii Apostoli, voind să pună, pentru curăţire după postul cel de patruzeci de zile, Sfintele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos, au pus această minune mai presus de fire, pentru că au socotit mai cu seamă această minune drept începătură şi pricină a urii iudeilor împotriva lui Hristos.

Singur Evanghelistul Ioan a scris despre această minune; ceilalţi evanghelişti nu o amintesc pentru motivul că Lazăr trăia încă şi putea fi văzut de toţi. Se mai spune că Ioan spre deosebire de ceilalţi evanghe­lişti a scris despre naşterea cea fără de început a lui Hristos. Ioan a vrut să dovedească că Hristos a fost Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, că a înviat şi că va fi învierea morţilor. Iar lucrul acesta se dovedeşte mai cu seamă prin învierea lui Lazăr.

Lazăr n-a spus nimic despre cele din iad pentru că nu i s-a îngăduit să vadă cele de acolo, sau, dacă le-a văzut, i s-a poruncit să tacă. Din această pricină orice decedat de curând se numeşte Lazăr. De asemenea îmbrăcămintea de înmormântare se nu­meşte lazarome; cuvântul lasă să se înţe­leagă că are să se facă şi cu noi minunea făcută cu Lazăr. Căci dacă el a înviat la cuvântul lui Hristos şi a trăit din nou, tot aşa şi noi, deşi am murit, la trâmbiţa cea din urmă vom învia şi vom trăi veşnic.

Pentru rugăciunile prietenului Tău Lazăr, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi, Amin.